Am terminat de citit Castelul de Franz Kafka cu un sentiment pe care îl întâlnesc rar după o carte: frustrare.

Nu pentru că povestea ar fi fost tristă. Nici pentru că personajele ar fi fost lipsite de profunzime. Ci pentru că, de multe ori, am avut impresia că mă învârt într-un cerc. Dialoguri lungi, explicații care se contrazic, personaje care par să știe ceva, dar nu spun niciodată totul, iar undeva, în depărtare, un Castel pe care nimeni nu pare să îl poată atinge cu adevărat.

Recunosc că, de multe ori, romanul mi s-a părut arid, greoi și chiar plictisitor. La final, am rămas cu impresia că nu am primit răspunsurile pe care le așteptam.

Abia după ce am închis cartea am început să mă întreb dacă nu cumva tocmai aceasta era experiența pe care Kafka intenționa să o provoace. Nu doar personajul principal este frustrat. Este frustrat și cititorul.

Începem lectura convinși că vom înțelege că, la un moment dat, cineva va explica regulile, că misterul Castelului se va risipi, că toate firele narative se vor lega într-o concluzie limpede. Dar concluzia nu vine. Iar viața nu funcționează nici ea astfel.

Suntem educați să credem că orice problemă are o soluție, orice întrebare are un răspuns, iar orice drum duce, mai devreme sau mai târziu, la destinație. În realitate, există relații care nu se clarifică niciodată, conflicte care rămân suspendate, întrebări care nu primesc răspuns și oameni pe care nu îi vom înțelege niciodată pe deplin.

Poate că adevărata lecție a romanului nu este despre Castel. Este despre felul în care reacționăm atunci când sensul întârzie să apară.

Psihologia vorbește despre nevoia de închidere cognitivă - tendința noastră de a căuta explicații clare și definitive. Ambiguitatea ne obosește. Incertitudinea ne neliniștește. Vrem să știm de ce ni s-a întâmplat un lucru, de ce cineva a plecat, de ce un proiect a eșuat sau de ce viața a luat o anumită întorsătură.

Kafka pare să ne privească în ochi și să ne spună, cu o sinceritate incomodă: nu toate întrebările primesc un răspuns.

Dialogurile lui K. Pe parcursul cărții am observat ceva care mi s-a părut interesant. În aproape fiecare conversație, K. reușește să răstoarne perspectiva interlocutorului. Nu schimbă faptele, ci schimbă felul în care acestea sunt interpretate. Aceeași întâmplare capătă un alt sens doar pentru că este privită dintr-un alt unghi.

La început am privit aceste dialoguri ca pe simple demonstrații de inteligență. Apoi mi-am dat seama că exact așa funcționează lumea în care trăim. Într-o familie, fiecare povestește același conflict într-un mod diferit. Într-un proces, doi avocați construiesc două adevăruri pornind de la aceleași dovezi. În politică, aceeași decizie este prezentată ca reformă sau catastrofă, în funcție de cine vorbește. Pe rețelele sociale, aceeași fotografie spune sute de povești diferite.

Realitatea nu este alcătuită doar din fapte. Este alcătuită și din narațiunile pe care oamenii le construiesc în jurul lor. Poate că aceasta este una dintre cele mai actuale lecții ale lui Kafka. Autorul nu ne spune dacă K. descoperă adevărul sau doar îl reconstruiește prin argumentație. Tocmai această ambiguitate face personajul atât de viu și de actual.

O altă temă a romanului care produce disconfort este relația noastră cu autoritatea.  De ce acceptă sătenii regulile Castelului? Nu pentru că le înțeleg, ci pentru că simt nevoia să creadă că ele au un sens. Mai mult decât atât, le justifică. Aproape nimeni nu spune simplu: „Nu știu de ce este așa.” Fiecare găsește explicații, presupuneri sau motive care fac sistemul să pară coerent.

Există situații pe care le trăim aproape zilnic la fel cum fac și personajele lui Kafka. La serviciu acceptăm proceduri pe care nimeni nu le mai poate explica, dar despre care presupunem că „există un motiv”. În instituții completăm formulare pe care nimeni nu știe de ce le completează. În viața personală căutăm explicații sofisticate pentru întâmplări care, poate, nu au avut niciodată un sens ascuns. Preferăm să credem că lumea are o logică invizibilă decât să acceptăm că uneori este pur și simplu haotică.

Poate că nu autoritatea este cea care ne conduce cel mai mult, ci nevoia noastră de sens. Preferăm o explicație imperfectă în locul haosului. Avem nevoie să credem că lumea este inteligibilă.

După ce am terminat romanul, am aflat un detaliu pe care nu îl știam. Castelul este neterminat. Kafka a murit înainte să scrie finalul. Paradoxal, informația aceasta mi-a oferit o altă concluzie.

Viața însăși este o operă neterminată. Niciunul dintre noi nu citește ultimul capitol al propriei povești. Nu știm dacă proiectele începute vor reuși, nu știm dacă sacrificiile de astăzi vor avea vreodată sens, nu știm dacă oamenii pe care îi iubim vor rămâne lângă noi, nu știm dacă drumul pe care mergem este cel bun.

Poate că de aceea simțim nevoia să completăm golurile cu speranțe, justificări și planuri. Avem nevoie să credem că povestea merge undeva, chiar dacă nu putem vedea finalul.

Nu cred că am înțeles pe deplin romanul lui Kafka și poate că nici nu trebuie. Dar m-a făcut să înțeleg cât de greu este să acceptăm ambiguitatea. Cât de repede căutăm explicații, justificări și concluzii. Cât de mult ne dorim ca fiecare poveste să se închidă frumos.

Numai că viața are un mod discret de a ne șopti că unele întrebări nu sunt făcute pentru a fi rezolvate. Sunt făcute pentru a ne însoți.

• Cât din ceea ce numim realitate este fapt și cât este interpretare?
• De câte ori justificăm o autoritate doar pentru că ne este greu să acceptăm absurdul?
• Și, mai ales, suntem capabili să trăim fără ultimul răspuns?

Poate că acesta este adevăratul Castel. Nu clădirea pe care K. încearcă zadarnic să o atingă, ci locul imaginar în care credem că vom găsi, într-o zi, răspunsul final.

Referințe bibliografice

Kafka, F. 2018, Castelul, Editura Polirom.